Totul părea bine, până când n-a mai fost bine. Aceasta este povestea în care prezint cum mi-am ”stilizat” peretele.
Mă gândesc ieri la un dispozitiv simplu, ușor de realizat, ceea ce s-a dovedit a nu fi în final un lucru bun pentru mine și nici pentru…. dar o să vedeți. Constă într-o bandă elastică (pe care mama o folosește pentru exerciții), prinsă la ambele capete de gantere grele, astfel încât să fie foarte bine tensionată. Am pus în mijlocul ei toate obiectele posibile: carioci, creioane, șosete, pixuri. Fac asta în timp ce tata lucrează, prilej să-mi mai arunce câte o privire întrebătoare și câte un ”tu altă treabă n-ai?” Învârtind obiectele în timp ce sunt prinse în mijlocul benzii și dându-le apoi drumul brusc, zboară prin cameră cu o forță uriașă. Bun. Și ce e nou, mă veți întreba. Puțintică răbdare, mes amis.
Azi m-am gândit să încerc și cu un ”pic”. Știți ce e un pic, nu-i așa? Instrumentul cu două capete: unul șterge cerneala, celălalt scrie peste ștersătură. Odată ce scrii cu partea albastră a picului, aleluia!, nu se mai șterge. Deci, picul nu șterge picul. N-ai putea să scrii peste ștersătura de pic cu cerneală obișnuită, căci nu se vede nimic.
Ca de obicei, îl pun la mijlocul benzii și învârt. Și învârt. Și învârt. Și tot așa… Consider că l-am rotit suficient, adică după muuult timp. Dau drumul…
Nici nu clipesc; simt instantaneu o ploaie ușoară care mă împroașcă. Văd ”picul” în față, pe covor, fără capacul corespunzător părții albastre (cea care scrie). Pe bejul covorului, o dâră de stropi. La fel și pe peretele din față. Nesemnificativ, îmi zic. Dar mă uit în spate și… vai! O parte din parchet și comoda sunt albastre. La fel și cărțile. Hmmmm, îmi spun, cât de rău poate fi? Până când privesc tavanul și-mi dau seama că… aș putea deveni pictor contemporan. Mi-a ieșit o constelație de stropi. Mă mai exersasem și de curând la cursul de franceză, când doamna ne-a cerut să reprezentăm o operă contemporană, iar eu repede am lipit o banană pe o coală albă și voila!, le chef-d’œuvre. Dar acum, soarta mea e cam albastră: pe albul imaculat al peretelui se află sute, poate mii, de puncte albastre.
Dau fuga la baie și iau șervețelele umede și spirtul. Mă urc pe comodă și șterg de zor. În același timp, îmi dau seama că cineva tocmai iese de la baia adiacentă camerei mele. Mă rog să nu intre. Dorința îmi este ascultată. Continuu să frec și mai insistent. Peretele capătă o tentă albăstruie. Frec și-mi dau seama că este cu neputință să arate ca înainte. Îmi tremură picioarele… persoana se tot plimbă pe lângă ușa mea și sunt absolut sigur că va găsi un prilej să intre. Resping totuși aceste gânduri. Iau pensula din trusa de desen și tubul de acuarelă albă. Sunt absorbit de ceea ce fac. În sfârșit, cineva intră: mama. Nici nu observă ”arta”, își caută cartea pe comoda mea. Totuși, vede obiectele pe care le țin în mâna. Realizez că devine groasă treaba; mama știe că nu mă pasionează pictura. ”Ce faci cu astea?” mă întreabă. Se uită insistent și la gâtul meu. Oare am vreo pată care să mă dea de gol? Privesc în jos. Uf, picioarele mele! Ploaie de albastru ca semne de ciumă bubonică (am învățat la biologie). Întorc capul. Acum este evident și pentru mama. Și, în loc să mă certe, cum m-aș fi așteptat, râde în hohote.
Eu mă perpelesc atâta și ea râde. ”Bine că n-ai stropit și patul”, îmi spune. Văzându-mi disperarea și căința, și sârguința cu care ung cu alb fiecare strop, mă ajută să șterg. Toate copertele din vrafurile de cărți sunt cu picățele sau, mai bine zis, cu ”picuțele”. Dar mă întreb ce-o să zică tata… Mama iese din cameră și-mi spune că mă iartă, dacă scriu o poveste despre asta. Eu rămân cocoțat pe comodă și pictez în alb. Începe să-mi placă. Când ajung cu retușul spre tavan, unde constelația de albastru e mai mare, îmi dau seama că petele de pic n-au dispărut. Că doar de aceea se cheamă ”pic”.
0 Comments